Intr-o dimineaţă, saint-bernardul m-a trezit lătrând la un arici, ghemuit lângă vişinul din curte. „Lasă-l Barry, nu-i strica primavara. E ţepos, dar are tuşeu de miel pe lângă unii oameni.” A înţeles şi a tăcut.
Cafeaua prinde gust de acetonă.
Mişcarea evanghelică din România numără deja trei generaţii. Mult, prea mult am stat fără să înţelegem că fiecare generaţie trebuie s-o ia de la capăt. Bătrânii noştri L-au cunoscut pe Dumnezeul lucrării, părinţii noştri au cunoscut lucrarea Domnului, generaţia de azi nici pe Dumnezeul lucrării, nici lucrarea Domnului.
Prima generaţie, Avraam, avea nume schimbat, viaţa schimbată, construia altare, săpa fântâni pentru alţii.
Isaac, generaţia doi, a moştenit totul şi nu prea s-a sinchisit de Dumnezeu mai ales după moartea tatălui. Venea fără chef la biserică, avea doar semnul exterior al vieţii noi (tăierea împrejur, adică botezul), dar n-avea viaţa schimbată, n-avea pasiune. Iacov, generaţia trei, nici n-a mai mers la biserică. A dat din coate, a înşelat, a minţit. Dumnezeu i-a dat peste bot la Peniel. L-a lăsat şchiop şi zdrobit pentru că şansa copiilor noştri ca să se pocăiască e să-i pocnească Dumnezeu într-un fel sau altul. Dar trezirea nu poate veni prin ei, deşi Iacov a pregătit-o.
Trezirea a venit prin Iosif. A patra generaţie. De aceea cafeaua asta are gustul dureros al aşteptării.
Aşa m-am gândit să răspund unei întrebări dintr-un email, dacă cred că trezirea va veni cu cei din generaţia mea. Nu cred, pentru că noi suntem ocupaţi cu lucrarea Domnului şi n-avem vreme de trezire. Construim biserici, şcoli, înfiinţăm organizaţii, punem doar bazele trezirii, care va fi într-o zi. Ziua când nu vom mai avea ţepi, când nu vom mai lătra unii la alţii, când ne vor durea toate oasele de atâtea bătăi primite de la Dumnezeu… Ziua aceea…
