Nebucadneţar, obosit de atâta muzică ascultată, a hotărât să-i bage pe cei trei evrei în cuptorul cu foc. N-o făcea pentru prima dată şi Hitler s-a inspirat de la el câteva sute de ani mai târziu. La Auschwitz, Treblinka, Majdanek şi Dachau cuptorul era sfârşit de drum şi de filozofie. Puţul gândirii clăbucea mizeria neacceptării.
I-a legat pe cei trei cu izmenele personale, să nu dea din mâini, ca să stingă flacăra. I-a aruncat în foc şi-au murit ostaşii ce le-au făcut vânt. Bobârnacul iniţial, vorba lui Hegel.
Au aşteptat o vreme bună să se mai potolească vipia să poată privi înăuntru. Nu mai erau legaţi, erau slobozi. Umblau de colo-colo prin cuptor ca pe Lipscani. Arseseră doar izmenele.
Când vine peste tine focul să nu uiţi că are un scop nobil pentru care arde. Să-ţi ardă izmenele legăturilor nenorocite.
Spitalul, disperarea, lipsa, amărăciunea, trădarea, eşecul, moartea celor dragi, pierderea, neputinţa, depresia, deziluzia, sunt flăcări ce n-au ca scop arderea ta. Holocaustul nu-i pentru sfinţi. Dar sfinţii pot fi legaţi…
De lucruri, obiceiuri, lene, minte murdară, lăcomie, fariseism, stare căldicică, păcat, satană, neiertare, neiubire, mândrie cu aroganţă cu tot. Şi atunci trebuie neapărat foc…
Dumnezeu poate folosi un fochist nebun ca pe Nebucadneţar, fochiştii pot fi prietenii, familia, şefii, colegii, împrejurările.
Sau fochist poate fi direct Dumnezeu…
Nu mai striga deznădăjduit, nu te mai lua la ceartă cu cuptorul şi cu flăcările. Plimbă-te cu mâinile la spate privind sfidător pe cei ce te compătimesc sau se bucură de cuptorul tău.
Vei avea două binecuvântări.
În foc, El e întotdeauna cu tine. În foc te coci bine şi vei ieşi rumenit ca după două săptămâni pe litoral. E nevoie şi de bronz spiritual.
Apoi rămâi fără izmenele-cătuşi. Dumnezeu vrea să umbli neîmpiedicat, liber…
