Când evanghelistul Moody a fost întrebat care este scopul vieţii lui, a zis: „Să ajung în cer şi să iau cu mine cât de mulţi oameni pot”. Moody îşi imaginea cerul ca pe tramvaiul 32 plin şi cu cetăţeni agăţaţi de uşile deschise, ceea ce ne umple de uimire, suspectându-l de o viziune înghesuită a raiului.
Noi am fost crescuţi cu ideea locurilor largi, unde pot întoarce TIR-urile celeste, un fel de deşert auriu unde te plimbi până ţi se tocesc pingelele pe străzile scumpe şi nu dai de nimeni. Acesta-i cerul, turma e mică, credinţa nu-i nici cât grăuntele de muştar, lucru ce ne-a îndemnat la tăcere cu miros de piele pârlită.
Nu evanghelizăm pentru că nu suntem siguri de mântuirea noastră şi de aceea nu putem fi destul de convingători când vorbim cu alţii despre Hristos.
Nu evanghelizăm de frica de-a nu fi respinşi, de-a nu fi înjuraţi de mamă, de-a nu lua pumni în cap. Frica păzeşte tarlaua cerului de busculade cu îngeri prinşi la mijloc.
Nu evanghelizăm pentru că nu ştim să facem compromisuri nesemnificative. Când iudaizatorii au cerut, la Conciliul din Ierusalim, ca Pavel să-l taie împrejur pe Tit, acesta a refuzat, dar când pentru mergerea înainte a Evangheliei, Timotei trebuia tăiat împrejur, Pavel n-a stat pe gânduri. Cu grecul, grec, cu evreul, evreu…
Nu evanghelizăm pentru că nu suntem pregătiţi pentru asta. În biserică se predică orice, de la cravată până la sateliţi, dar cum să smulgi un suflet din iad, nu.
Nu evanghelizăm pentru că simţim că asta-i treaba pastorului, care-i plătit să o facă şi nu vrem să-i furăm pâinea de la gură.
Aşa că rămâne imaginea unui rai plictisitor şi imens, cu locuri rezervate neocupate, cu mese lungi şi mâncare din belşug.
Singura nelinişte e dată de faptul că creştinii cu fermoar la gură nu vor fi acolo pentru că tăcerea nu-i de aur, ci de catran.
