Martie cu picioarele pe pământ
Aş fi putut să cred ce zice Rousseau „Femeile în general nu iubesc nici o artă, nu se pricep la nici una, n-au geniu – a se vedea nepăsarea cu care flecăresc la o operă sau teatru, de aceea grecii nu le admiteau prezenţa la teatru ca să poată înţelege spectacolul” – dar nu cred.
Nu cred nici ce zicea Schopenhauer „Femeile trebuie hrănite, îmbrăcate frumos şi să nu citească decât cărţile de bucătărie şi neapărat să stea acasă”.
Eu nu sunt misogin ca ei deşi de multe ori am fost acuzat de asta. Oscilez între ceea ce spunea apostolul Pavel, cum că femeile sunt slujitori împreună cu noi, vase mai slabe însă şi de aceea să tacă în adunări şi ceea ce cred în străfundul sufletului meu că viaţa pe pământ ar fi cumplit de stearpă şi plictisitoare fără genul feminin. Indiferent cât eşti de împotrivitor ideii de femeie nu trebuie să uiţi că printr-o femeie ai venit pe lumea asta.
Tot Pavel ne îndeamnă să dăm cinstea cui datorăm cinstea ori cinstea o merită întâi mamele şi soţiile noastre şi abia apoi primarul oraşului.
Bisericile serbează ziua mamei timid şi timorat prin copiii de la Şcoala Duminicală ce cântă despre mama făcând să curgă lacrimi şterse direct cu colţul năframei. Un anumit partid împărţea flori de o anumită culoare ieri la doamnele de pe stradă… E bine că măcar odată pe an ne aducem aminte ce n-ar trebui să uităm zilnic…
Femeia are de dus acum o luptă cu recâştigarea genului pierdut fie prin prea plecata umilinţă, ce-au transformat-o într-o maşină de făcut copii, spălat vase şi haine şi între emanciparea hăbăucă după Simone de Beauvoir, ce-a făcut din ea un camarad aproape masculin si neinteresant.
Lady Astor i-a spus odată lui Winston Churchill „Dacă ai fi fost soţul meu ţi-aş fi pus otravă în cafea”, iar ministrul cu trabuc i-a răspuns englezeşte „De-ai fi fost soţia mea aş fi băut-o”.
