1.Viața ca o Luptă
2.A XI-a Poruncă
3.Liniștea de Sâmbătă Seară
4.Învățăturile Fundamentale
5.Vremea Biruinței
6.Nu te da Bătut Niciodată
7.Și nu ne Duce pe Noi în Ispită
8.Secerătorii lui Hristos
9.Disciplinele Spiritualelor
10.Cred, Ajută Necredinței Mele

Sunt cele mai grele randuri care se pot scrie si nu datorita faptului ca trebuie sa vorbesti despre munca ta, care nu mai e a ta cand se trece spre altii, ci pentru ca te apuca spaima… Spaima de a nu fi inteles, de a nu fi suficient de folositor, spaima lucrului facut in pripa. Cand Montesquieu zicea ca lucra la o carte de 18 pagini de 25 ani, o carte nascuta intr-un an are toate sansele sa para superficiala. Nici eu n-am scapat nici o ocazie de a fi trist ca si Cioran, dar aici n-a trebuit sa fac eforturi mari pentru ca aceste randuri s-au nascut prin cezariana tristetii izvorate din plecarea tatalui meu spre alte lumi. L-am tinut de mana pana cand am simtit-o rece si-am stiut ca, deocamdata, nu-l pot insoti mai departe. La Bruyere remarca sarcastic ca gloria sau meritul unor oameni sta in a scrie bine, al altora in a nu scrie deloc si m-am gandit ca poate m-as fi acoperit de glorie daca nu scriam, dar acum e tarziu. Port asupra-mi povara unei slujbe care ma inhiba, atat in ceea ce priveste creatia, cat si al felului in care cred ca sunt perceput in exterior. Necazurile si bucuriile slujirii unei biserici zi de zi nu-ti lasa timp suficient pentru refugiu si de aceea scriu pe apucate, furand din timpul familiei, prietenilor si odihnei trupesti. Am spus aceasta cerand o farama de clementa, iar daca aceasta carte va va ajuta in a intelege mai bine lumea in care traim, multumirile voastre le impart cu cei ce mi-au fost alaturi. – Vladimir Pustan  Odata mi-ai scris ca voiai sa stai langa mine in timp ce scriu; gandeste-te doar ca n-as mai putea scrie (nici altminteri nu prea sunt in stare), dar atunci n-as mai putea scrie deloc. […] Nu poti fi niciodata indeajuns de singur cand scrii, din cauza asta nu poate fi niciodata destula tacere in jurul tau cand scrii, noaptea este inca prea putin noapte. Din cauza asta nu poate fi niciodata destul timp la dispozitie, caci drumurile sunt lungi si te ratacesti usor, uneori te cuprinde spaima si, fara nici o constrangere si ispita, iti vine dorinta sa fugi indarat (o dorinta intotdeauna greu pedepsita mai tarziu), ca atunci cand ai primit pe neasteptate un sarut de pe gura cea mai iubita! – Kafka catre Felice